Veți recunoaște aceste cuvinte. Dar ele nu au fost scrise în letonă.
Au fost scrise în română.
În limba ta ți-e dor de mama, și vinul e mai vin, și prânzul e mai prânz. Și doar în limba ta poți râde singur, și doar în limba ta te poți opri din plâns.
Au fost scrise în română, de un poet moldovean numit Grigore Vieru, în anii ‘60. Pe atunci, sub regimul sovietic, limbii noastre i se dăduse un alt nume. A-i spune numele adevărat era un act de sfidare. O declarație că un popor există atâta vreme cât limba sa există.
În 1985, pe măsură ce Letonia își recăpăta independența, trupa Līvi a preluat acel poem și l-a pus pe muzică în letonă. Gândiți-vă la acest lucru. Două țări, două limbi care nu au rădăcini comune, dar care au împărtășit aceeași voință încăpățânată: refuzul de a fi suprimate.
Moldova este astăzi aici datorită acestei încăpățânări — refuzul de a accepta că locul nostru este oriunde altundeva decât acolo unde am aparținut dintotdeauna. În familia europeană.
Stimată doamnă Președintă, stimați membri ai Parlamentului,
Mă aflu în fața dumneavoastră în numele unui popor care duce aceeași luptă pe care ați dus-o și dumneavoastră — pe același front, într-o lume mai dură și mai instabilă. Recuperăm ceea ce ne-a fost luat.